Știu că într-o meserie ca cea de IT-st nu prea sunt nici lăudate și nici bine văzute pauzele. Le urăm la nivel mental și dacă o persoană spune „Am nevoie de o pauză!” o punem automat la zidul infamiei. O considerăm slabă. Ni se pare că, dacă „se cere afară”, persoana aceasta nu e demnă de „trupă” sau colectivul nostru.
Am dezvoltat, ca generație, o frică inexplicabilă de a cere o pauză. Poate că fiecare visează la „ce aş face dacă aş avea un concediu”, „unde m-aș duce dacă aș avea câteva zile libere, de relaxare”, deși e în plin proiect și la birou e „teroare”, luptându-se cu deadline-urile aproape imposibil de respectat.
Pericolul e și mai iminent la juniori. Cei care, noi veniți într-o firmă, sunt gata să facă „orice” și să lucreze „oricât” ca să își impresionee colegii, șefii, rudele. Oricine își dorește să audă despre el magicele cuvinte „Ăsta nu ia pauză, e pe val!”. Iar asta e valabilă mai ales la acest moment în carieră. Tot acum, pericolul e cel mai mare. Pericolul de a … crapă. De a claca. Mental și fizic.